Denumirea acestei perioade provine de la cel a tratatului lui Philipe de Vitry in anul 1320 si care s-a dorit a fi o lucrare de promovare a unei conceptii noi, opuse muzicii practicate in Ars Antiqua. Acest tratat a aparut ca o necesitate normala a gandirii muzicale din sec. al XIV-lea, care agrea formulele melodice si ritmice din muzica populara, incuraja si aprecia genuri populare precum: madrigalul, caccia si ballata, accepta tehnica muzicii ficta, cu hexacorduri care contin note straine de acord, cu un contrapunct inflorit si finalul lucrarilor in care treapta a saptea ridicata care sa se rezolve catre treapta intai. Dar cea mai importanta inovatie vine in ceea ce priveste ritmul. Lucrarea lui de Vitry se preocupa de notatia masurata, de raportul valorilor de nota intre voci, utilizand culori: negru pentru valorile perfecte (ternare) si rosu pentru cele imperfecte (binare). Ulterior, a ramas doar conturul negru, renuntandu-se la culoarea rosie. Anterior, Perotinus propusese un sistem masurat bazat pe proportii ternare: longa (echivalentul a doua note intregi), brevis (nota intreaga) si semibrevis (o doime), carora de Vitry le-a adaugat divizuni binare, pentru a obtine valori mai mici – minima (o patrime), semiminima (o optime) si fusa (o saisprezecime). Procedeul permitea suprapunerea a 5-6 voci in madrigal, canon, caccia balada, motet sau misa. Compozitorii reprezentativi ai acestei perioade sunt: Guillome de Machault(1300-1377) in Franta si Francisco Landini si Piedro Casela in Itaia. Acesta din urma este considerat creatorul madrigalului,in vreme ce Mechault este autorul primei mise polifonice din istoria muzicii.